Beszélgetés | Dialog | Dialogue: Caravaggio. Paysage inconnu

HU__________________________________________________________________
Ha zsúfolásig telt helyiséget mondanék, talán túlzás volna, de tény hogy a kedd reggeli szakmai beszélgetésen sokan voltak. A két érdekes és bennünk kérdéseket elindító előadás után a közkíváncsiság a magasba hágott.

Caravaggio Terminal
Amit megtudtunk…

A képekről: az alkotók számára elsősorban nem a festmények voltak fontosak, ezért sem jelentek meg konkrétan az előadásban. Inkább a festményekre adott választ kell keresni az előadásban. A feldolgozott képek kiválasztása a szerint történt, hogy azok mennyire voltak markánsak Caravaggio élettörténetben, illetve mennyire köthetőek az őt befolyásoló valóságos személyekhez.

A háttérvetítésekről és a hangról: Robert Woodruff kérése az volt, hogy két olyan fiatal művészt hívjon a produkcióba, akik  nem részei a színház intézményének, akik kívülállók és akik valószínűleg nem is tudnának benne élni. Amolyan caravaggióiak. Bányász Bertalan VJ. és bodoki halmen kata performer, zenész. Utóbbi a két eljátszott dal mellett a rendezővel együtt az előadás soundtrackjét hozta létre.

A térről: Carmecita a tér megalkotásánál a címben is szereplő terminal szóból indult ki. Innen jutott el az emberi testek végső állomáshelyéig, a hullaházig, ahol mindenki meztelen, ahol már nincs mit várni az élettől. Ilyen értelemben a végső állomás lehet a kezdet, az emlékeinkben levő élet újraalkotása.

Caravaggióról: a művészettörténet első performere. A saját korának Maleviche.

A nyugati világról: amikor egy-egy kápolnában múzeumi útvonalakat hoznak létre és őrök kíséretében vezetnek körbe, eltűnik az alkotói idea, látogatókként már semmit nem érzünk meg az adott kor szelleméből. Visky András erre hívja fel a figyelmet. Az elmúzeumosodástól fél. Az előadás is ezt próbálja elkerülni.

Paysage inconnu
Amit megtudtunk…

Tompa Gábortól: Marina Constantinescu jelenléte a fesztiválon megnyugtató, ugyanis azt jelzi, hogy a fesztivál érdekes és értékes

Marina Constantinescutól:
— Tompa feltételezése igaz, és az Interferenciák valóban kiemelkedő és azonosítható identitással rendelkezik a román színházi fesztiválok zsúfolt palettáján
— milyen volt az első találkozása Nagy József művészetével, Avignonban, szabadtéri előadáson, szakadó esőben, szolidarizálva a színészekkel
— Nagy művészete a soha nem fáradó keresőről, az emberi ismeretlent kutató nyugtalan művészről, az alkotás tetten érésének pillanatában rejlő erőről szól
— a szóban forgó előadásban a két fantasztikus zeneszerző hangja a szemünk láttára formálja át a színészeket

Nagy Józseftől:
— a Paysage inconnu lekötött, megkoreografált részei (úgy zeneileg, mint mozgásban) talán egy percet sem tennének ki
— két művésztársát idézte meg, majd később változtatott ezen. Így alakult át a két barát egy arctalan, ős ikerpárrá
— a két barát útja, még ha „nem is nagyon mondták ezt ki”: haláltánc, ők pedig az élet és a halál közötti sávban mozognak, a lét és a nemlét között
— alkotótársait hosszú hűségen és munkán alapuló évek során avatta be abba a személyes világába, amelyből a művészete is táplálkozik

Visky Andrástól: számára Nagy József színházának nemrég megtalált kulcsa, hogy az elvont színpadi formák mögött mindig találni valami konkrétumot, jelen esetben a valóságosan létező kanizsai tájat, a létező művész barátokat, a lírai színpadképbe hasító baltát

RO__________________________________________________________________
Dacă aș spune că încăperea a fost plină ochi ar fi fost o exagerare, dar  cert e faptul că au fost prezenți mulți la interviul profesional de marți dimineața.  Interesul publicului a culminat după două spectacole interesante care au stârnit o serie de întrebări.

Caravaggio Terminal
Ce putem afla…

Despre imagini: nu picturile erau cele mai importante pentru autor, din acest motiv n-au apărut concret pe scenă. Ar trebui căutate răspunsurile date la aceste picturi. Picturile prelucrate au fost alese pa bază de cât erau marcante în viața lui Caravaggio, respectiv cât de strâns se pot lega de  evenimentele realității care l-au influențat.

Despre proiectările din fundal și despre sunet: a fost cerința lui Robert Woodruff de a invita doi artiști tineri în producție, care nu fac parte din instituția teatrului, persoane din exterior care, probabil, nu ar putea trăi în structura de instituție. La fel ca și Caravaggio. Bertelan Bányász (VJ) și kata bodoki halmen (interpret, muzician) care, în plus față de cele două melodii cântate s-a ocupat și de sunet pentru spectacolul  împreună cu regizorul.

Despre spațiu: pentru construirea spațiului Carmencita pornește de la cuvântul terminal, acesta apărând și în titlu. De aici a ajuns la stadiul final al corpurilor umane: la morgă, unde toată lumea este fără haine, și nu mai are ce aștepta de la viață. În acest sens, poate etapa finală este chiar începutul. Începutul realcătuirii lumii după cum ne trăiește în amintiri.

Despre Caravaggio: primul performer în istoria artelor. Este un Malevich a epocii sale.

Despre Occident: când creează trasee de muzem într-o capelă, și ne călăuzează  însosiți de paznici dispar ideile creatorilor, ca vizitatori nu înțelegem nimic din spiritualitatea acelei epoci. András Visky ne atrage atenția acestui fapt. Și spectacolul încercă să evite acest lucru.

Paysage inconnu
Ce aflăm…

Gábor Tompa: că prezența Marinei Constantinescu la festival este mângâietoare, deoarece este un semnal ca festivalul este interesant și de valoare.

Marina Constantinescu: 
— că presupunerea lui Tompa este adevărată, Festivalul Interferențe chiar este remarcabil, având o identitate bine definită pe paleta ticsită a festivalelelor teatrale românești.
—  cum a fost prima ei întâlnire cu arta lui Josef Nadj, în Avignon, la un spectacol în aer liber, în ploaie, simpatizând cu actorii
— că arta lui Nadj vorbește despre cercetătorul care nu obosește niciodată, despre artistul care cercetează mereu necunoscutul uman, despre puterea recunoașterii artei.
— că în spectacolul menționat, vocile a doi compozitori formează din nou actorii chiar în fața ochilor noștri.

Josef Nadj:
— că părțile stabilizate și coregrafiate (atât pe planul muzicii, cît și pe planul mișcărilor) nu ar
reprezenta nici un singur minut din spectacol
— și-a invocat colegi artiști, apoi a făcut o schimbare, așa s-a ajuns de la cei doi prieteni fără chip la o pereche zăbovitoare
— că drumul celor doi prieteni, chiar dacă “nu prea s-a menționat”, este un drum al morți, iar ei plutesc în stratul dintre viață li mparte, între ființă și neființă.
— că și-a invitat colegii de creație în viața lui personală. După mulți ani de lucru împreună și fidelitate, arta lui s-a îmbogățit.

András Visky:
— că el nu de mult a găsit cheia teatrului lui Josef Nadj. În spatele formelor absurde mereu se regăsește ceva concret, în momentul de față peisajul verosimil din Kaniža, prietenii artiști existenți, baltagul ce spintecă imaginea scenei.

EN__________________________________________________________________
If I said the room was jam packed, it had been an exaggeration, but there were a lot of participants at the discussion Tuesday morning, it’s a fact. After two interesting, questioning performances, the public interest was high.

Caravaggio Terminal
What we found out…

About the images: the paintings were not the main interest of the creator, this is why these never explicitly appeared on the scene. More likely, the answers given to the paintings should be sought in the performance. The selection of the paintings happened on the basis of how important they were in Caravaggio’s life, and how they can be related to the real people influencing them.

About the background projection and the sounds: Robert Woodruff’s request was to invite two young artists to join the production, who are not part of the theatrical institution, who are outsiders and who probably couldn’t live in it. Somewhat Caravaggio-like. Bányász Bertalan VJ and bodoki halmen kata performer, musician, who, besides the two songs played also contributed to the creation of the soundtrack.

About the space: Carmencita’s platform in the creation of the space was the word terminal from the title. She arrived to the last station of the human bodies from here, to the morgue, where everybody is naked, and they have nothing to expect from life. A starting point to creating a new life, the way it figures in our memories.

About Caravaggio: the first performer in art history. The Malevich of his age.

About the Western world: when museum routes are created in a chapel, when guards lead you through it, the ideas of the creator are lost, we cannot sense anything from the spirit of the age as visitors. András Visky pointed this out, he is afraid of the over-musealisation. The performance tried to avoid this.

Paysage inconnu
What we found out…

From Gábor Tompa: that the presence of Maria Constantinescu at this festival is satisfying, because it means that the festival is valuable and interesting.

From Maria Constantinescu:
— that Tompa’s assumption is right, Interferences is indeed outstanding, it has a unique identity on the crowded palette of Romanian theatrical festivals.
— how her first meeting with József Nagy’s artwork was, in Avignon, at open-air performances, in pouring rain, sympathizing with the actors.
— that Nagy’s artwork was about the indefatigable searcher, the restless artist analysing the human unknown, about  the power hiding in the moment of grasping the creation.
— that in the performance, the tones of two amazing composers transmogrify the actors at our sight.

From József Nagy:
— that the set, choreographed parts of Paysage Inconnu wouldn’t last a minute (both the music and the motion)
— that he evoked two other actors, he later changed it, this is how the two friends have turned into faceless proto-twins.
— that the path of the two friends – even if „they didn’t really utter this”: is a Danse Macabre, they move on in the zone between life and death, being and non-existence.
— that he has accepted his fellow creators into the personal word that fuels his art after long years of hard work and loyalty.

From András Visky: that the key to József Nagy’s theatre which he’s just recently found is that there is always something concrete behind the abstract scenic forms, in this case, he can clearly see the panorama of Kanizsa, the real artist friends, the axe cutting into the lyric scenery.

cszs

Görbe hátú antisztár | Antistar cu spatele strâmb | Round-shouldered anti-star

Caravaggio Terminal

Kolozsvári Állami Magyar Színház | Teatrul Maghiar de Stat Cluj | Hungarian Theatre of Cluj

ⒸBiró István

HU____________________________________________________________________

Azt mondják, manapság nem az a fontos, amit csinálunk, hanem az, amit elmondunk róla. A spektákulum, amit köré szövünk. Így lesz egyre nehezebben felfedezhetővé az érték. A művészet ilyen mértékű inflációjában az érték, mint olyan, nehezen értelmezhetővé válik. Tény, hogy az igazi tehetséget többnyire kiszúrjuk, de a kánont a helyén menedzselt középszerűség (esetleg kicsit több) diktálja. A vágyainkat, a művészi törekvéseinket pedig úgy próbáljuk építeni, hogy azoknak szükségszerűen ebbe a kánonba kell torkollniuk. Mindent vagy semmit alapon hajkurásszuk az álmot, amely valójában nem is létezik. Mint egy disk-image, ami mögött görcsösen szeretnénk meghajtók lenni. 

Az állandó „akarásunk” csömörében milyen üdítőleg tud hatni a zseni „nem akarása”! Megtagadni az azonosulást mindazzal, (ahogy a Caravaggio Terminalban elhangzott: „nem festeni”) aminek a művészetnek vagy bármi másnak „lennie kell”. 

Ebből a perspektívából kell Caravaggióra tekintenünk. Az előadás is ebből az irányból közelít. A saját kontextusában vizsgálja a festőt, a maga kortársaival állítja szembe. Persze, értjük, hogy vannak analógiák, meg kapunk is utalást, meg aktuált eleget, de nem próbálnak meg mitizálni, vagy eljátszani a „ma is aktuális” fabuláját. 

És ha már az aktualitásnál tartunk, páratlan lehetőség adódik feltenni a kérdést, amely egyetlen rossz kritikából (kritikából?) sem hiányozhat: ki a ma Caravaggiója? 

Azt hiszem, görbe hátú, kopott nadrágos, pénztelen, underground, szerény antisztár. A legjobb értelemben.

A ma caravaggiói a bodoki halmen katák, a horváth benjik, a bányász bercik.

S hogy mi ellen lázadnak?

Az mindig akad. Ha nem más, egy disk-image.

RO____________________________________________________________________

Se spune că în zilele noastre  nu ceea ce facem este cel mai important lucru, ci ce spunem despre faptele noastre. Spectacolul era țesut în jurul acestei idei. Astfel valoarea va fi din ce în ce mai greu de descoperit. În general, rata inflației în domeniul artei face ca valoarea ca atare să fie dificil de interpretat. Cert e că, predominant observăm talentul adevărat, dar canonul est dictat de mediocritatea (poate ceva mai mult, decât atât) administrată cu reușită. Încercăm să ne construim dorințele și eforturile artistice cu privire la faptul că acestea trebuie să se finalizeze în mod necesar  prin canonizare. Pe baza mentalității “totul sau nimic”, prigonim un vis ce nici nu există în realitate. Ca un disk-image în spatele căruia am dori să fim driveri. 

În boala acestei dorințe, nedorința geniului are un efect foarte revigorant. Cum apare și în Terminal de Caravaggio: “a nu picta”. Negarea identificării cu tot ce “trebuie să însemne” arta sau orice altceva.
   
Din această perspectivă trebuie privit Caravaggio, cred că și spectacolul pornește de la această idee. Analizează pictorul în propriu său context, îl confruntă cu proprii-i contemporani. Desigur, înțelegem: există analogii, am găsit și trimiteri și a actualizat destul, dar nu încearcă să mitizeze, se joacă pe scenă fabula “actual și în zilele noastre”.

Dacă veni vorba despre actualitate, se ivește o oportunitate unică de a formula întrebarea care nu poate lipsi din criticile (criticile?) rele:
Cine este Caravaggio în zilele noastre?
Cred că este un antistar modest, cu spatele strâmb, cocoșat, cu pantaloni uzați, fără bani, o figură underground. În cel mai nobil sens al cuvântului. 

Caravaggio-urile actualității sunt cei ca kata halmen bodoki, cei ca Benji Horváth, sau ca Berci Bányász.
Și de ce se revoltă?
Există nenumărate motive. Dacă altceva nu, un disk-image.

EN____________________________________________________________________

They say nowadays it is less important what we do, and more important what we say about it. The spectacle we spin around it. This way, value becomes harder and harder to grasp. Value as such becomes hard to interpret with the high inflation of art in general. Though it’s a fact that we usually spot the real talent, but canon is dictated by the well-managed mediocrity (or a bit more). And the way we build our desires and artistic efforts is bound to end up in the canon. We chase the dream like all or nothing, but it does not even exist. Like a disk image, we try to be its drivers.

In the constant disgust of our striving, the „not even trying” of a genius can be refreshing. As told in Caravaggio Terminal, „not painting”. Defying identifying with everything art and anything else „must be”.

We need to look at Caravaggio from this point of view, and I think, this is the point of view of the performance too. It examine the painter in his own context, it confronts him with his own contemporaries. Of course, we know, there are analogies, we get enough of the timely, but we do not try to create myths, or suggest the fable of „it is still relevant”.

Since we are at timeliness, it is a great opportunity to ask the question that is vital to every bad critique (critique?): who is Caravaggio today?

I think he is a round-shouldered, penniless, underground, modest anti-star in worn pants. In the most favourable meaning.

Today’s caravaggios are people like bodoki halmen kata, horváth benji, bányász berci.

And what do they rebel against?

There is always something. If nothing else, a disk image.

cszs

Testközelből | Corp la corp | Up close

Caravaggio Terminal

Kolozsvári Állami Magyar Színház | Teatrul Maghiar de Stat Cluj | Hungarian Theatre of Cluj

HU____________________________________________________________________

Gyűlölök színházban első sorban ülni. Nagyszínpadi előadásnál kevésbé, de stúdióelőadás esetében simán benne van a pakliban, hogy a színészek egyszer csak a kezembe nyomnak valamit, szóra kényszerítenek stb. Még az is frusztrál, ha mélyen a szemembe néznek és elvárják, hogy hosszan tartsam a szemkontaktust. Személyes támadásként élem meg. 

Amikor kézhez kaptam a Caravaggio Terminalra kapott jegyem, már késő volt. Első sor, első szék. Én voltam az alfa (persze ezt most lazán leírom, de akkor arra gondoltam, hogy jól kicsesztek velem). Baljós előjelként olvastam a hatalmas, átlátszó nejlonfüggönyt is, ami az első pár percben elválasztotta a színpadot a nézőtértől. A mellettem ülő néni gúnyos megjegyzése sem nyugtatott meg („Na, ahogy látom, vidám eseményeknek nézünk elébe!”). Még le sem tettem a Paysage inconnu terhét a lelkemről, máris ott álltak előttem a Caravaggio félmeztelen szereplői. Első ízben (ez szinte elkerülhetetlen) felmértem, hogy kinek mije hogyan áll vagy lapul, végigkövettem az anyajegyek, szépséghibák körvonalait, a pocakokat figyeltem, az ernyedt izmokat, egyszóval habzsoltam a látványt testközelből. (Valószínűleg ezzel nem voltam egyedül.)

Másodízben rájöttem, hogy az előadás szövege nem lesz könnyű falat. 

Caravaggio, az isteni tehetség, szünös-szüntelen önmarcangol, vívódik, emészti magát, ugyanis keresve kutatja az emberi lelket, meg szeretné ragadni azt. Valami biztosat jelentene, ha a kezében tarthatná, ha megfejthetné a földi élet bizonytalanságának és a halálba való átlépés örökös kérdését: mi lesz a lelkünkkel a testi halál után? Ijesztő belegondolni abba, hogy nem marad utánunk semmi. Jobb esetben néhány festmény. Caravaggiónak azonban nem csak ezzel van problémája: nem akar rangot és nem akar az aranyláncos akadémikusok körébe sem tartozni. 

Visky András szövegében szerettem az iróniát, a humort, de kimaradt belőle a játékosság, az a könnyedség, amellyel igazán élni tudott volna a színpadon. Sokan megírták már, de úgy tűnik, nem lehet elégszer hangsúlyozni, hogy a színházban nem lehet visszalapozni, mint például egy Nietzsche-könyvben. Visky szövege tömény és nehéz, véget nem érő kérdésekkel (főleg ami a Caravaggio monológjait illeti). De a jelenetek tempója nem engedi meg, hogy kérődzünk a szövegen. Woodruff rendezése erős és fegyelmezett színészi munkát követel, aminek a kolozsvári társulat eleget tesz. 

Szép volt a színház a színházban kezdet, ezzel az indítással felvállalják a játékot, aztán a későbbiekben Caravaggio mint rendező komponálja képpé a testeket. Szent és profán folyamatosan keveredik. A rendezés többször aláhúzza azt a posztmodern életérzést, amely a perifériára rekedtség állapotát (Caravaggio utcalányokat fogadott fel modellnek a festményeihez) ragadja meg. Illetve azt, hogy nincs egy nagy egész, történetek vannak, széttöredezett helyzetek és érzelmek, melyeket nem szükségszerű összerakni. Talán nem is lehet. 

Bár – magamhoz képest – hamar feloldódtam az alfa helyemen, most sem bírtam szemkontaktust tartani. Figyeltem a testeket. Ez, ugye, elkerülhetetlen. Figyeltem a lelkeket. Ez, ugye, szintén elkerülhetetlen. 

Ha ezután összefutok valamelyik Caravaggio-színésszel, tudom, hol van anyajegye. Most ez kifejezetten nyomaszt.

ⒸBiró István

RO___________________________________________________________

La un spectacol de teatru urăsc să mă așez în primul rând.  Mai puțin probabil în cazul spectacolelor din Sala Mare, dar spectacolele din studio includ riscul ca actorii să paseze  brusc ceva în mâna mea, să mă oblige să zic ceva etc. De asemenea este foarte frustrant pentru când se uită adânc în ochii mei și se așteaptă  să păstrez  contactul vizual. Trăiesc momentul de parcă aș fi victima unui  atac personal.

Când am realizat că biletul meu la spectacolul Caravaggio Terminal este în primul rând,  pe primul scaun, a fost prea târziu.  Eu am fost alfa (desigur acum notez fără griji acest lucru, dar atunci unicul gând îmi era că și-au bătut joc de mine).  Am considerat semn de rău  și draperia imensă și transparentă  de nailon, care în primele minute ale spectacolului delimitează scena de public. Nu m-a liniștit nici batjocura doamnei de lângă mine ("Oh, după cum observ eu, ne așteaptă evenimente vesele!) Încă nici nu mi-am eliberat sufletul de povara spectacolului Paysage inconnu, deja s-au ivit în fața mea  la bustul gol personajele lui Caravaggio. Pentru prima dată (lucru aproape inevitabil) am evaluat următoarele: cui, ce și cum i se scoală sau nu, am urmărit cu privirea conturul alunițelor și al micilor defecte, am privit burțile, mușchii molatici, într-un cuvânt am hăpăit vederea de aproape. (Probabil nu doar eu făceam asta.) 

În al doilea rând am realizat că textul spectacolului nu va fi ușor de  înțeles.

Caravaggio, talentul divin, se autotorturează neîncetat, se zbuciumă, se mistuie singur, deoarece cercetează fără oprire sufletul uman, vrea să-l captureze. Ar însemna ceva sigur, dacă l-ar putea cuprinde printre degete, ar  ghici răspunsul la veșnica întrebare a incertitudinii pământene și  a trecerii în etapa morții : ce se va alege cu sufletul nostru după moartea carnală ? Este înfiorător gândul că nu rămâne nimic după noi. În cel mai bun caz niște picturi. Aceasta nu este singura problemă al lui Caravaggio, el nu vrea nici rang, nu vrea nici să intre în rândul academicienilor cu lanț de aur.

Mi-a plăcut ironia și umorul din textul lui András Visky, dar a uitat de caracterul jucăuș  de care s-ar fi putut într-adevăr folosi pe scenă. Acest lucru a fost menționat de mai multe ori, dar se pare că nu  poate fi subliniat suficient că la  teatrul nu se poate da înapoi pagina ca de exemplu într-o carte de Nietzsche. Textul lui Visky a fost concentrat și greu, presărat cu întrebări interminabile (mai ales în ceea ce privește monologurile lui Caravaggio). Dar ritmul scenelor consecutive nu ne-a permis să analizăm îndelungat textul. Regia lui Woodruff impune actorilor munca severă și disciplinată, cerință căreia trupa din Cluj i-a făcut față.
A fost frumoasă scena inițială de teatru în teatru, cu acest început și-au asumat jocul, apoi Cravaggio ca director a compus imagini din corpuri. Sacrul și profanul s-au îmbinat neîncetat, regia a pus accent în repetate rânduri pe acel sentiment de viață postmodern, care nu este altul, decât starea stagnării în spațiul periferic ( modelele lui Caravaggio erau prostituate). Respectiv a accentuat, că nu există o întregime, sunt mai multe istorii, situații și sentimente împrăștiate, și nu este necesar să le aranjăm (poate nici nu am putea) .

Chiar dacă -față de mine însumi- m-am obișnuit repede cu poziția alfa, acum nu am putut păstra contactul vizual. Eram atentă la corpuri. Ceva inevitabil. Eram atentă la suflete. Ceva inevitabil de-asemenea, nu? 

Dacă de acum în colo mă voi întâlni pe stradă cu un actor dintre ai lui Caravaggio, am să știu unde are aluniță. Momentan asta mi se pare foarte frustrant.

EN___________________________________________________________

I hate sitting in the first row of the theatre. Less in the main hall, but in case of a studio performance, it is highly possible that at one point or another, the actors would put something in my hand or force me to speak, etc. I’m even frustrated of a deep look in the eye, from a long eye contact. I usually assume it’s a personal attack.

When I realized that my ticket for the Caravaggio Terminal was for the first seat in the first row, it was already too late. I became the alpha (it’s easy to say now, but then I kinda thought I’ve been royally screwed over). I considered the giant, transparent nylon curtain separating the stage from the audience in the first few minutes a bad omen too, and the nearby lady’s ironic comment just made it worse („Well, well, I guess we’re looking forward to some fun events!”). I didn’t even manage to get over the shock of Paysage inconnu, there stood the half-naked actors of Caravaggio, right in front of me. First (it’s usually almost unavoidable), I checked out how everybody’s stuff stood or stayed, I’ve traced the outlines of birthmarks and flaws, I’ve took note of the bellies, the floppy muscles, to be concise: I’ve insatiably admired the sight from up close. (I’m quite sure I wasn’t the only one.)

Secondly I realized that the text of the performance won’t be easy to digest.
Caravaggio, the innate talent keeps on mauling his soul, he is torn, because he’s in search for the human soul, he means to take a hold of it. Holding it would mean something certain, it could be the solution for the question of earthly uncertainty and passing on to death: what happens to out soul after the physical death? It’s scary to think that nothing is left behind us. Ideally, several paintings. This isn’t Caravaggio’s only problem: he doesn’t want titles and he doesn’t want to belong to the gold-chained academics.

I liked the irony and the humour of András Visky’s text, but somehow, the playfulness was left out, that kind of lightness that would have made it live on the stage. Though many people before me have emphasized this, it cannot be said enough times: in the theatre, you can’t turn the pages back like with a Nietzsche book. Visky’s text is quintessential and heavy, with never-ending questions (especially in Caravaggio’s monologue). But the fast-paced scenes didn’t allow us to be stuck on one fragment. Woodruff’s directing expects very strong and disciplined acting, but the company from Cluj has measured up to it.
The theatre in the theatre-type beginning was nice, they had picked up the game with this intro, later on, Caravaggio has composed the bodies into an image as a director. Sacred and profane have kept on mingling, the directing has emphasized the postmodern feeling of life many times: it grasped the situation of the ones stuck on the periphery (Caravaggio has hired street-walkers as models for his paintings. And also the fact that there is no one big whole, but stories, fragmented situations and feelings that aren’t required to be placed together (maybe they cannot be placed together).

Even though I managed to relax quite quickly – compared to myself – at my alpha seat, I couldn’t keep eye contact. I’ve watched the bodies. This is unavoidable. I’ve watched the souls. Also unavoidable.

Should I run into any Caravaggio actor anytime in the future, I would know where their birthmarks are. And this pressures me.

emőke