Az Übü király című előadás nyomán
bazat pe spectacolul Ubu Rege
based on Ubu Roi performance
Showing posts with label UBU ROI. Show all posts
Showing posts with label UBU ROI. Show all posts
A ketchup forradalmáról | Revoluția ketchupului | The Ketchup Revolution
HU__________________________________________________________________
beszélgetés a rendező hiányában
Az a nagyon szép a szakmai beszélgetéseken, hogy mindenki álmos. Az ember alig áll a lábán és az anyanyelvén is elég nehéz értekezni ilyenkor. Így elég vacak érzés három különböző nyelven, hallgatni, érteni, jegyzetelni felváltva. Folyton áthangolni. Mondom én, egy hallgató a közönségből. Egy közönséges hallgató.
Valószínűleg a fordítók és beszélgetésben résztvevők is hasonló problémákkal küzdenek. Az Übü királyról szóló, francia nyelven zajló beszélgetésen ezért kb. úgy nézett ki a dolog, hogy a magyar fordító nem tudta eldönteni, hogy milyen nyelvről fordítson, a román fordító nem igazán jutott szóhoz, a beszélgetést vezető Visky András pedig váltogatta a franciát románnal: románul intézte kérdéseit a nagy szemekkel pislogó franciákhoz, vagy épp bőszen magyarázott franciául a hallgatóságnak. Természetesen időközben mindenki felébredt, gördülékenyebbé vált a dolog – csupán én vagyok most bajban a „fele apă fele víz” jegyzeteimmel.
Visky András első kérdése az aktuálpolitikai utalásokra és a mai fiatal generáció megítélésére vonatkoztak. Pár nyelvi pontosítás után a társulat ezeknek a kérdéseknek a fontosságát cáfolta. Elmondásuk szerint Declan Donnellan rendező számára sokkal fontosabb volt a primitív jelentésréteghez való visszatérés, az érzelmi színezet, a pszichoanalitikus megközelítés és az esztétikai vonal. A lázadás sokkal inkább belső, mint a külvilág fele irányuló. Nem föltétlenül az a fontos, hogy a kissrác lemészárol mindenkit a végén, vagy hogy megalkuszik, ahogyan Visky felvetette (a végén a lázadó leül az asztalhoz, azok mellé, akik ellen lázadt) hanem az, hogy a gyerekre senki nem figyel. Senkinek sem tűnik fel, hogy valami nincs rendjén.
Szóba került még a steril környezet, a megduplázott terek, a kinyújtott idő, a ritmus váltakozása és a klasszikus zene használata, amelyek ironizálnak és sok humort eredményeznek.
A próbafolyamatról Camille Cayol (Übü mama) mesélt: előbb a polgári viselkedésre fektették a hangsúlyt, hogy megteremthessék Jarry történetének keretét, amibe ki kellett bontani a látszat és a mélyen rejtőző valóság ellentétét. Igazából egyik sem uralkodó, mindkettő bennünk van. Az érzelem a színészek legnagyobb ellensége – vallja a rendező, ezért érzelemmentesen próbáltak.
Sok gondot okozott, hogy a kis gesztusok se lógjanak ki, pl. egy egyszerű szájtörlés is erotikus dolgokat idézhet. A szexualitás és az erőszak mindenben benne van.
Az egész inkább az érzelmek forradalma, amelyek durván a felszínre törnek. A kapcsolatok iránti szükséglet kényszere a kiindulópont – toldották hozzá a hallgatóság köréből.
És hogy mit gondolnak az alkotók a mai fiatal generációról? – tértek vissza a színészek a beszélgetés elején feldobott kérdéshez.
Hogy miért alkusznak meg?
Talán mert belefáradnak a lázadásba.
RO__________________________________________________________________
Conversație purtată în absența regizorului
Frumusețea în discuțiile profesionale constă în faptul că toată lumea este somnuroasă. Omul de-abia se ține pe picioare, și într-o astfel de situație îi este greu să se facă înțeles chiar și în limba sa maternă. În așa situații e nasoală să asculți, să înțelegi și să-ți faci și notițe, în trei limbi diferite. Să coordonezi mereu ideile. Asta afirm eu, o ascultătoare din public. O ascultătoare ca oricare alta.
Probabil și traducătorii și participanții s-au luptat cu probleme similare. Discuția în franceză despre Ubu Rege a decurs cam așa: traducătorul maghiar nu a putut decide din ce limbă să traducă, traducătorul român nu prea a primit cuvântul, András Visky, moderatorul discuției a vorbit când în franceză, când în română. A formulat în română întrebările adresate francezilor rămâneau cu ochii larg deschiși, ori a dat în franceză explicații în mod înverșunat publicului larg. Desigur, între timp toată lumea s-a trezit, lucrurile au început să decurgă mai degajat – doar eu aveam o probleme cu notițele mele poliglote.
Prima întrebare lui András Visky s-a referit la situația politică actuală pricind tânăra generație de astăzi. După câteva clarificări lingvistice, trupa a respins importanța acestor probleme. Conform celor spuse de ei, pentru regizorul Declan Donnellan a fost mult mai important reîntoarcerea la nivelul semantic primitiv, emoționalitatea, abordarea psihanalitică și firul estetic. Răzvrătirea este mai degrabă internă, decât externă . Nu neapărat acel fapt este important că băiețașul la final i-a masacrat pe toți, cum a pus problema și Visky (rebelul la final se așează la o masă împreună cu cei împotriva cărora s-a răzvrătit), problema este faptul că băiatul nu este ascultat de nimeni. Nimeni nu-și dă seama că ceva nu este în regulă.
A venit vorba și despre mediul steril, spațiile dublate, timpul prelungit, alternanța mediului steril cu ritmul și utilizarea muzicii clasice, care ironizează și care nasc mult umor. Camille Cayol (Mama Ubu) este cea care ne-a povestit despre procesul de probă: au pus accent în primul rând pe comportamentul civil pentru a putea construi cadrul potrivit privind istoria lui Jarry, în care pe urmă au distrus opoziția dintre aparența și realitatea ascunsă în profunzime. De fapt, nici unul nu poate birui, ambii se află în interiorul nostru. Emoția este cel mai mare inamic al actorilor – spune directorul, așa că au probat fără a face apel la emoții. Bătăi de cap ca să facă în așa fel încât gesturile mărunte să nu iasă de sub această regulă, de exemplu și o simplă spargere de gură poate avea conotații erotice. Violența și sexualitatea se pot regăsi peste tot.
Toate aceste sunt mai de grabă o revoluție a sentimentelor ieșite la iveală. Nevoia de a avea relații sociale poate fi considerată punctul de plecare? – au întrebat cei din public.
Și ce gândesc creatorii spectacolului despre generația tinerilor din zilele noastre?- s-au întors actorii la întrebarea pusă la începutul conversație.
De ce se conformă?
Poate pentru că sunt prea obosiți pentru a se revolta.
EN__________________________________________________________________
discussion without the director
The beauty of professional discussions is that everyone is sleepy. They barely stand on their feet, it is hard to discourse even in your mother tongue. So it sucks listening, understanding and taking notes in three different languages. Keep on tuning over. I say this, and average member of the audience.
Probably the translators and the participants were facing the same problems. So the French discussion about Ubu Roi looked a little like this: the Hungarian translator couldn’t decide what language to translate, the Romanian translator didn’t really get to speak, the moderator, András Visky spoke both French and Romanian. He asked questions in Romanian from the round-eyed French participants, or he commented in French to the audience. Of course, meanwhile everyone woke up, so things became more fluent – I still have problems with my „half water, half eau”-notes.
András Visky’s first question was about the references to the actual politics and the view about the contemporary young generation. After a few linguistic refinements, the company denied the importance of these questions. As they stated, to director Declan Donnellan the return to the primitive layers of meaning was much more important, the feelings, the psychoanalytic approach and the aesthetic layer. The revolt is internal, not necessarily external. It is not very important whether the boy slaughters everyone in the end or makes a deal, as Visky proposed (in the end, the rebel sits at the same table with the ones he rebelled against), what is important is that no one pays attention to the child. No one notices that something’s off with him.
The sterile environment, the doubled spaces, the enlarged time, the change of rhythm, the use of classical music also came up, these use irony and result in a lot of humour.
Camille Cayol (Ma Ubu) told about the rehearsal process. At first, they had emphasized the civic behaviour to create the frame of Jarry’s story, where they should have broken down the conflict between the appearances and the reality hidden deep inside. Actually, none of it is dominant, they both are inside of us. Emotions are the actors’ greatest enemies – the director confessed, this is why they rehearsed emotionlessly.
What posed a great obstacle was to avoid the small gestures feeling misplaced, e. g. A simple wipe of the mouth can have erotic undertones. Sexuality and violence can be found anywhere.
What do the creators think about the contemporary young generation? – the actors turned back to the question from the beginning.
Why do they bargain?
Maybe because they are tired of revolting.
beszélgetés a rendező hiányában
Az a nagyon szép a szakmai beszélgetéseken, hogy mindenki álmos. Az ember alig áll a lábán és az anyanyelvén is elég nehéz értekezni ilyenkor. Így elég vacak érzés három különböző nyelven, hallgatni, érteni, jegyzetelni felváltva. Folyton áthangolni. Mondom én, egy hallgató a közönségből. Egy közönséges hallgató.
Valószínűleg a fordítók és beszélgetésben résztvevők is hasonló problémákkal küzdenek. Az Übü királyról szóló, francia nyelven zajló beszélgetésen ezért kb. úgy nézett ki a dolog, hogy a magyar fordító nem tudta eldönteni, hogy milyen nyelvről fordítson, a román fordító nem igazán jutott szóhoz, a beszélgetést vezető Visky András pedig váltogatta a franciát románnal: románul intézte kérdéseit a nagy szemekkel pislogó franciákhoz, vagy épp bőszen magyarázott franciául a hallgatóságnak. Természetesen időközben mindenki felébredt, gördülékenyebbé vált a dolog – csupán én vagyok most bajban a „fele apă fele víz” jegyzeteimmel.
Visky András első kérdése az aktuálpolitikai utalásokra és a mai fiatal generáció megítélésére vonatkoztak. Pár nyelvi pontosítás után a társulat ezeknek a kérdéseknek a fontosságát cáfolta. Elmondásuk szerint Declan Donnellan rendező számára sokkal fontosabb volt a primitív jelentésréteghez való visszatérés, az érzelmi színezet, a pszichoanalitikus megközelítés és az esztétikai vonal. A lázadás sokkal inkább belső, mint a külvilág fele irányuló. Nem föltétlenül az a fontos, hogy a kissrác lemészárol mindenkit a végén, vagy hogy megalkuszik, ahogyan Visky felvetette (a végén a lázadó leül az asztalhoz, azok mellé, akik ellen lázadt) hanem az, hogy a gyerekre senki nem figyel. Senkinek sem tűnik fel, hogy valami nincs rendjén.
Szóba került még a steril környezet, a megduplázott terek, a kinyújtott idő, a ritmus váltakozása és a klasszikus zene használata, amelyek ironizálnak és sok humort eredményeznek.
A próbafolyamatról Camille Cayol (Übü mama) mesélt: előbb a polgári viselkedésre fektették a hangsúlyt, hogy megteremthessék Jarry történetének keretét, amibe ki kellett bontani a látszat és a mélyen rejtőző valóság ellentétét. Igazából egyik sem uralkodó, mindkettő bennünk van. Az érzelem a színészek legnagyobb ellensége – vallja a rendező, ezért érzelemmentesen próbáltak.
Sok gondot okozott, hogy a kis gesztusok se lógjanak ki, pl. egy egyszerű szájtörlés is erotikus dolgokat idézhet. A szexualitás és az erőszak mindenben benne van.
Az egész inkább az érzelmek forradalma, amelyek durván a felszínre törnek. A kapcsolatok iránti szükséglet kényszere a kiindulópont – toldották hozzá a hallgatóság köréből.
És hogy mit gondolnak az alkotók a mai fiatal generációról? – tértek vissza a színészek a beszélgetés elején feldobott kérdéshez.
Hogy miért alkusznak meg?
Talán mert belefáradnak a lázadásba.
RO__________________________________________________________________
Conversație purtată în absența regizorului
Frumusețea în discuțiile profesionale constă în faptul că toată lumea este somnuroasă. Omul de-abia se ține pe picioare, și într-o astfel de situație îi este greu să se facă înțeles chiar și în limba sa maternă. În așa situații e nasoală să asculți, să înțelegi și să-ți faci și notițe, în trei limbi diferite. Să coordonezi mereu ideile. Asta afirm eu, o ascultătoare din public. O ascultătoare ca oricare alta.
Probabil și traducătorii și participanții s-au luptat cu probleme similare. Discuția în franceză despre Ubu Rege a decurs cam așa: traducătorul maghiar nu a putut decide din ce limbă să traducă, traducătorul român nu prea a primit cuvântul, András Visky, moderatorul discuției a vorbit când în franceză, când în română. A formulat în română întrebările adresate francezilor rămâneau cu ochii larg deschiși, ori a dat în franceză explicații în mod înverșunat publicului larg. Desigur, între timp toată lumea s-a trezit, lucrurile au început să decurgă mai degajat – doar eu aveam o probleme cu notițele mele poliglote.
Prima întrebare lui András Visky s-a referit la situația politică actuală pricind tânăra generație de astăzi. După câteva clarificări lingvistice, trupa a respins importanța acestor probleme. Conform celor spuse de ei, pentru regizorul Declan Donnellan a fost mult mai important reîntoarcerea la nivelul semantic primitiv, emoționalitatea, abordarea psihanalitică și firul estetic. Răzvrătirea este mai degrabă internă, decât externă . Nu neapărat acel fapt este important că băiețașul la final i-a masacrat pe toți, cum a pus problema și Visky (rebelul la final se așează la o masă împreună cu cei împotriva cărora s-a răzvrătit), problema este faptul că băiatul nu este ascultat de nimeni. Nimeni nu-și dă seama că ceva nu este în regulă.
A venit vorba și despre mediul steril, spațiile dublate, timpul prelungit, alternanța mediului steril cu ritmul și utilizarea muzicii clasice, care ironizează și care nasc mult umor. Camille Cayol (Mama Ubu) este cea care ne-a povestit despre procesul de probă: au pus accent în primul rând pe comportamentul civil pentru a putea construi cadrul potrivit privind istoria lui Jarry, în care pe urmă au distrus opoziția dintre aparența și realitatea ascunsă în profunzime. De fapt, nici unul nu poate birui, ambii se află în interiorul nostru. Emoția este cel mai mare inamic al actorilor – spune directorul, așa că au probat fără a face apel la emoții. Bătăi de cap ca să facă în așa fel încât gesturile mărunte să nu iasă de sub această regulă, de exemplu și o simplă spargere de gură poate avea conotații erotice. Violența și sexualitatea se pot regăsi peste tot.
Toate aceste sunt mai de grabă o revoluție a sentimentelor ieșite la iveală. Nevoia de a avea relații sociale poate fi considerată punctul de plecare? – au întrebat cei din public.
Și ce gândesc creatorii spectacolului despre generația tinerilor din zilele noastre?- s-au întors actorii la întrebarea pusă la începutul conversație.
De ce se conformă?
Poate pentru că sunt prea obosiți pentru a se revolta.
discussion without the director
The beauty of professional discussions is that everyone is sleepy. They barely stand on their feet, it is hard to discourse even in your mother tongue. So it sucks listening, understanding and taking notes in three different languages. Keep on tuning over. I say this, and average member of the audience.
Probably the translators and the participants were facing the same problems. So the French discussion about Ubu Roi looked a little like this: the Hungarian translator couldn’t decide what language to translate, the Romanian translator didn’t really get to speak, the moderator, András Visky spoke both French and Romanian. He asked questions in Romanian from the round-eyed French participants, or he commented in French to the audience. Of course, meanwhile everyone woke up, so things became more fluent – I still have problems with my „half water, half eau”-notes.
András Visky’s first question was about the references to the actual politics and the view about the contemporary young generation. After a few linguistic refinements, the company denied the importance of these questions. As they stated, to director Declan Donnellan the return to the primitive layers of meaning was much more important, the feelings, the psychoanalytic approach and the aesthetic layer. The revolt is internal, not necessarily external. It is not very important whether the boy slaughters everyone in the end or makes a deal, as Visky proposed (in the end, the rebel sits at the same table with the ones he rebelled against), what is important is that no one pays attention to the child. No one notices that something’s off with him.
The sterile environment, the doubled spaces, the enlarged time, the change of rhythm, the use of classical music also came up, these use irony and result in a lot of humour.
Camille Cayol (Ma Ubu) told about the rehearsal process. At first, they had emphasized the civic behaviour to create the frame of Jarry’s story, where they should have broken down the conflict between the appearances and the reality hidden deep inside. Actually, none of it is dominant, they both are inside of us. Emotions are the actors’ greatest enemies – the director confessed, this is why they rehearsed emotionlessly.
What posed a great obstacle was to avoid the small gestures feeling misplaced, e. g. A simple wipe of the mouth can have erotic undertones. Sexuality and violence can be found anywhere.
ⒸBiró István
All of this is more the revolution of emotions surfacing violently. The urge for the necessity of relations is the starting point – they audience added.What do the creators think about the contemporary young generation? – the actors turned back to the question from the beginning.
Why do they bargain?
Maybe because they are tired of revolting.
demkata
UbuProject nr.2.
izgatott | emoționată | excited
jól, jól | bine, bine | fine, fine
lemerült | descărcată | battery low
türelmetlen | nerăbdătoară | impatient
UbuProject
kiváncsi | curioasă | curious
masszív | persistent
vicces | amuzant | funny
fáradt | obosit | tired
siet | se grăbește | in a hurry
beteg | bolnavă | sick
zavart | tulburat | disturbed
szétesett | ruinată | fallen apart
kielégült | îndeplinită | satisfied
boldog | fericită | happy
vár | așteaptă | waiting
Science fiction a nappaliból | Science fiction din camera de zi | Science fiction from the living room
Cheek by Jowl
HU___________________________________________________________
tanulmány a gyermeki ártatlanságról
Mr. és Mrs. Tökéletes, azaz Übü papa és Übü mama élete olyan, mint a matyóhímzés. A lakás patyolat. A kapcsolatuk tökéletes. Béke és harmónia. Ez már önmagában borzasztóan irritáló. És egyúttal gyanús. Roppant gyanús. Csak egészen picit kell a dolgok mögé lesni és máris pacák kerülnek a hímzésre…
Mr. és Mrs. Tökéletesnek van egy fia. Akinek a szeme sem áll jól, ahogy mondani szokás. Jól nevelt, persze. De már ránézésre amolyan passzív-agresszív típus. A lakást kutatja kamerájával, mindent kiszúr, ami kicsit is elüt az ideálistól. Mindezt leplezetlen örömmel és izgalommal nyugtázza.
Übüék egy unalmasnak ígérkező, protokoláris estére készülnek. Csak pár unalmas vendéget várnak. Épp olyan unalmasakat, mint ők. Amikor azonban megérkeznek a Tökéletes Anya és Tökéletes Apa Tökéletes Barátai, a kanapén duzzogó tinédzsernek csillan a szeme, kitágul az idő és végképp elszabadul a pokol: a nappali csatatérré válik, a vendégek bűnsegéddé, a konyhai eszközök gyilkos fegyverré. Minden és mindenki elkezd élni egy másik realitásban, egy olyan világban, ahol ösztönlényekké degradálódnak. A pénz és a hatalom jelenti számukra a mindent. Eszközök közt nem válogatva akarják elérni vagy megtartani ezeket. Időről időre visszakacsint a nyugodt baráti vacsora, bravúros jelenetek sorozatát váltja fel az unalmas cseverészés. A fiún kívül senkinek sem tűnik fel a változás. Hogy néha hóvihar tombol, orgiák zajlanak, vér fröcsög és fejek hullanak. Másfél órás őrület.
És mégis. Tulajdonképpen nem történt semmi. Csak egy villanásnyi gondolat a gyerek fejében. Aztán jólnevelten leül a tökéletesen megterített asztalhoz a tökéletes ételek mellé a tökéletes családjával és ártatlanul falatozni kezd. Senki nem sejt semmit. Ártatlan fantáziálás ez. Gyerekjáték. De valamiért végig az az érzésünk, hogy a történések mégsem állnak annyira messze a realitástól.
RO__________________________________________________________
studiu despre inocența copiilor
studiu despre inocența copiilor
Viața Domnului și Doamnei Perfecțiune (adică a soțiilor Ubu) este ca o broderie de mătase. Casa este numai lună și bec. Au o relație perfectă. Pace și armonie. Acest lucru în sine poate fi deja extrem de iritant. Și totodată suspect. Foarte suspect. Trebuie să privim doar o secundă în spatele cortinei și observăm petele de cerneală de pe broderie.
Soții Perfecțiune au un băiat, vorba aia: nu-i stau bine ochii în cap. Ei așteaptă doar niște musafiri fastidioși. La fel de fastidioși ca ei. Însă, când ajung Prietenii Părinților Perfecțiune, ochii adolescentului morocănos de pe canapea încep să strălucească, timpul se lărgește și începe să se dezlănțuie infernul: camera de zi devine câmp de luptă, musafirii complici, obiectele din bucătărie arme. Toți și toate încep să existe într-o altă lume, într-o lume în care sunt conduși doar de instincte. Banii și puterea reprezintă totul, pe acestea vor să le obțină sau să le păstreze fără doar și poate. Din când în când se reîntorc la cina familiară, scenele de vitejie își cedează locul discuțiilor monotone. În afară de băiat nimeni nu realizează schimbarea. Uneori bântuie viforul, se desfășoară orgii, sângele țâșnește în toate direcțiile și cad capete. Nebunie de o oră și jumătate.
Totuși. De fapt nu se întâmplă nimic. Doar un gând ca o sclipire trece prin mintea copilului. Apoi se așează binecrescut la masa pusă, lângă mâncărurile gătite perfect, lângă familia lui perfectă, și începe să mănânce nevinovat. Nimeni nu bănuiește nimic. Este doar o fantazmă nevinovată. Pistol cu apă. Totuși, simțim de parcă întâmplările nu ar sta foarte departe de realitate.
EN__________________________________________________________
study about the peevish innocence
The life of Mr. and Mrs. Perfect, i. e. Papa Ubu and Mama Ubu is like needlework. Their house is clean as a whistle. Their relationship is perfect. Peace and harmony. This is annoying enough in itself. And in the same time, something is shady. Very shady. You just have to sneak a little peek behind things to observe the macula on the embroidery.
The life of Mr. and Mrs. Perfect, i. e. Papa Ubu and Mama Ubu is like needlework. Their house is clean as a whistle. Their relationship is perfect. Peace and harmony. This is annoying enough in itself. And in the same time, something is shady. Very shady. You just have to sneak a little peek behind things to observe the macula on the embroidery.
Mr. and Mrs. Perfect have a son. He’s suspicious at least. He’s well-behaved, of course. But he’s palpably the passive-aggressive type. He’s roaming the house with his camera, he instantly spots any spot on the image of idealism, and does it with undistinguished joy and excitement.
The Ubus are prepping for an expectedly boring protocol soirée. A few boring guests are expected. Just as boring as they are. However, when Perfect Mom and Perfect Dad’s guests arrive, the teenagers pouting on the couch instantly see the opportunity to raise hell: the living room turns into a battlefield, the guests turn into accomplices, the kitchen utensils become lethal weapons. Everything and everyone is transposed into an alternate reality, into a world where they function merely as beings driven by instincts. Money and power are everything; they indiscriminately use every means to keep these. The cordial soirée flickers up from time to time, the series of stirring scenes give place to boring chitchat. Nobody observes the changes besides the boy. That sometimes blizzard rages, there are orgies, blood splashes, heads fall. An hour and half of madness.
And still. Basically, nothing happened. Maybe just a flickering thought in a child’s head. Then, he sits down at the perfectly made table, well-behaved, as he is, to eat perfect foods with his perfect family, and starts nibbling innocently. Nobody suspects anything. Just an innocent mind game. Child’s play. However, one feeling haunts us all along: that these events may not be THAT far from reality.
demkata
Gyermekszemmel | Prin ochii unui copil | Through a child’s eye
Cheek by Jowl
HU__________________________________________________________________
Nem szeretem a tömeget. Olyan sokan voltak a színház előtt, mint reggel a buszon. Szerintem legalább százezren. De a színházban nem voltak büdösek az emberek. Inkább illatosak. És szépen is voltak felöltözve. Meg vastagon. Igazából nem is értek egymáshoz.
A színházon három nagy ajtó volt, de csak egy felet nyitottak ki. A többit biztosan a csak a színészek használhatják. Ők nagyon sokan vannak. Mind a százezer ember befért. Sokan beférnek a színházba. Boldog vagyok.
Ahol mi ültünk, leoltották a lámpát. Ahol a színészek voltak, ott meg felkapcsolták. A színészek nem is voltak sokan. Csak hatan. Nem tudom, miért kellett nekik két és fél ajtó. A színpadon csak kettő volt, és azon is be tudtak jönni. Meg ki tudtak menni. Csak a végén nem, amikor a sovány fiú bezárta a többiek előtt a kulccsal, hogy ne tudjanak kimenni, hogy tudja őket lelőni pisztollyal.
Pedig időnként szerették egymást. Amikor rendes fény volt a színpadon, együtt ültek az asztalnál és beszélgettek. Mondjuk a sovány fiú épp nem. Ő inkább a kanapén ült, és nézte a többieket. Ahogy beszélgetnek. De azok olyan csendesen traccsoltak, hogy szerintem semmit sem hallott belőlük.
Én sem hallottam. Mintha nem akarták volna, hogy megtudjuk, miről beszélnek. Pedig mi azért mentünk.
Mondjuk, én így is értettem. Csendesen beszélnek, mert pont olyan volt a fény, mint a vendéglőben. És ott is mindenki sugdolózik. És ott is mindenki szépen van öltözve. Mondjuk, mi is a székek között szépen voltunk felöltözve és sugdolóztunk. Pedig nem is volt rajtunk vendéglői fény. Bezzeg, amikor a színészek diszkóban voltak, és zöld fény volt, akkor idegesek lettek, rángatóztak meg kiabáltak egymásra. Akkor már nem nagyon voltak barátok. Amelyiket Übü bácsinak hívták, ledarálta az egyik vendége agyát. Az nagyon király volt. Aztán Übü bácsi lett nagyon király. Gonosz és mohó uralkodó volt. Állandóan el akarta venni a többiek sztaniol papírját. Aki nem adta, annak zsákot húzott a fejére, kivitte és annak is ledarálta az agyát. Még be is hallatszott kintről a bot-mixer. Meg a sikolyok is. Egyszer még minket is bele akart tenni a zsákjába, de szerencsére mi már minden sztaniol papírunkat otthagytuk a pénztárnál.
Mondjuk, ilyen szempontból Übü jó király volt. Olyan, mint Robin Hood, aki elvette a gazdagoktól a sok pénzt, és szétosztotta a szegények között. Csak Übü inkább nem osztotta szét, mert neki is szüksége volt rá. Ebben biztos vagyok, különben miért koncoltatta volna fel a fél országot?
Persze tudtam, hogy mindezt csak játékból csinálta, mert hiába ölt meg mindenkit, azok úgyis mindig visszajöttek a színpadra. Aztán kezdhette elölről. És végül őt is fejbe vágták a cipőkefével, meghalt, de aztán ő is megint talpon volt. A végén pedig miután a sovány fiú lelőtte őket, ismét feléledtek és asztalhoz ültek pusmogni. Még a fiú is, pedig belőle nem néztem ki.
Szóval csak játszottak, de én egy kicsit megijedtem. A színészek pont úgy játszottak, mintha egyedül lettek volna otthon. Vakmerőek voltak, szinte kiszedték egymás szemét, vagy tán ki is szedték. Nem törődtek semmivel. És nagy rendetlenséget csináltak. Übü király még a falat is teljesen összeketchupozta. Szép volt, csak kicsit félelmetesen viselkedtek, viselkedtek. Félelmetes.
De a színészek egyáltalán nem ijedtek meg maguktól. Még tőlünk sem féltek, pedig mi sokkal többen voltunk. Pontosan tizenhatezer hatszázhatvanhatszor annyian, mint ők. Régen Vízaknánál, csupán „tízannyi volt az ellen”, de nekünk már „győznünk nem lehetett”.
Most meg ők hatan legyőztek százezret.
Inkább úgy mondom, hogy százezer megadta magát hatnak.
Hatottak.
Hatnak.
RO__________________________________________________________________
Nu-mi place aglomerația. Atât de mulți oameni au fost în fața teatrului, ca și în fiecare dimineața din autobuz. Cred că cel puțin o sută de mii de oameni. Doar că oameni acestea nu puteau. Mai degrabă erau parfumați. Și au fost bine îmbrăcați. Și gros. În realitate nici măcar nu s-au atins unul de celălalt.
Teatrul avea trei uși imense, dar au deschis doar una pe jumătate. Cu siguranța că celelalte sunt utilizate doar de actori. Ei sunt foarte mulți.
Toți cei o sută de mii de oameni au putut intra. Multe lume poate intra în teatru. Asta mă face fericit.
Unde am stat noi s-au stins luminile. Unde erau actorii acolo erau aprinse. Nici n-au fost mulți actori. Doar șase. Nu știu de ce au avut nevoie de două uși și jumătate.
Pe scenă erau doar două, ar fi putut să intre și pe acestea. Puteau și ieși. Numai la final nu, când băiatul subțirel a închis ușa în nasul celorlalți ca să nu poată ieși și să poată să tragă în ei.
Însă uneori s-au iubit. Când era lumină obișnuită pe scenă erau așezați împreună la masă și conversau. No bine, chiar băiatul subțirel nu vorbea. El mai bine stătea și se uita la ceilalți. Cum discută. Însă ei au flecărit așa de încet, încât abia a auzit ceva.
Nici eu nu am auzit. Parcă nu vroiau să ne dăm seama despre ce vorbesc. Dar noi tocmai pentru asta am venit.
Sincer, eu am înțeles și așa. Au vorbit în șoaptă, pentru că luminile erau ca la restaurant. Și acolo toată lumea șușotește. Și toată lumea se îmbracă frumos. Noi de asemenea eram îmbrăcați frumos printre scaune și șoșoteam. Deși noi nu am avut lumină de restaurant.
În schimb când actorii au fost la discotecă și lumina era verde, erau nervoși, aveau convulsii și strigau unul la celălalt. Atunci nu prea au mai fost prieteni. Cel numit nenea Ubu a măcinat creierul unui oaspete. A fost beton. Apoi nenea Ubu a devenit beton. A fost un domnitor rău și lacom. Non-stop a vrut să ia de la alții staniolul. La cei care nu i-au dat staniolul le-a tras punga de rafie pe cap și le-a măcinat creierul. Am auzit de afară sunetul mixerului. Și țipetele. Odată chiar și pe noi a vrut să ne bage în sac, dar, din fericire, noi ne-am lăsat deja staniolul acasă.
Să spunem că, din această perspectivă Ubu a fost un rege bun. A fost ca Robin Hood, care a luat o grămadă de bani de la cei bogați și le-a dat săracilor. Dar Ubu i-a păstrat, pentru că și el avea nevoie de ei. Sunt sigur de asta, de altfel de ce ar omorî o jumătate de țară?
Bineînțeles, știam că doar se joacă, pentru că, chiar dacă i-a ucis pe toți, ei oricum au revenit mereu pe scenă. Apoi a luat totul de la capăt. În sfârșit i-au dat și lui în cap cu o perie de pantofi , a murit, dar apoi și el a fost în picioare din nou.
În cele din urmă, după ce băiatul slab i-a împușcat, iarăși au reînviat și s-au așezat din nou la masă să șoșotească. Chiar și băiatul, deși nu mă așteptam la așa ceva din partea lui.
Deci doar s-au jucat, dar eu m-am speriat puțin.
Actorii au jucat de parcă ar fi fost singuri la ei acasă. Au fost îndrăzneți aproape și-au scos ochii unul celuilalt, sau poate chiar au făcut-o. Nu le-a păsat de nimic. Au făcut și o mizerie mare. Regele Ubu a umplut de ketchup și pereții. A fost frumos, dar s-au comportat, s-au comportat înfricoșător. Înfricoșător.
Dar actorii nu s-au speriat deloc de ei însuși. Nici de noi nu le-a fost frică, chiar dacă eram mai mulți. Exact de șase sute șaizeci și șase de ori mai mulți ca ei. Pe vremuri la Ocna Sibiului “erau de zece ori mai mulți dușmani”, dar noi “nu aveam șansă la victorie”.
Iar acum cei șase au învins o sută de mii de oameni.
Mai precis o sută de mii de inși s-au predat celor șase.
Au avut o influență asupra noastră.
Au o influență asupra noastră.
I don’t like crowds. There were as many people in front of the theatre as on the bus every morning. At least a hundred thousand, I guess. But people in the theatre didn’t stink. They smelled nice. And they were dressed nice, too. And thickly. Actually they didn’t even touch each other.
The theatre had three big doors, but only a half was open. The others are only used by the actors, probably. They are many too. All of the hundred thousand people fit. Many people fit in the theatre. It makes me happy.
Where we sat, lights were turned out. Where the actors stood, the lights were turned on.There weren’t many actors. Only six. I don’t get why they needed two and a half doors. Only two doors were on the stage, they managed to come in on those, too. And they managed to go out. Except in the end, when the thin boy locked them with a key so the others couldn’t go out, so he could shoot them with a gun.
Now, there were times, when they loved each other. When there was normal light on the stage, they were sitting and talking at the table. Not the thin boy, though. He’d rather sat on the couch and watched the others. Talking. But those spoke so low, I don’t think he heard anything. I didn’t either. Like they didn’t want us to know what they were talking about. But that’s why we came.
I understood though. They were talking silently, because the lights were just like in a restaurant. And everybody whispers there. And everybody is dressed nicely. We also were dressed nicely in the chairs, and we also whispered to each other. Even if there wasn’t any restaurant-lighting where we were sitting. But when the actors were in the disco, and the lights were green, they became angry, they twitched and yelled at each other. They weren’t good friends then.
The man called Ubu even grinded a guest’s brain. That was royal. Than Ubu became royal. He was evil and greedy. He always tried to take other people’s tinfoil. He put a sack on everybody’s head, who didn’t give him the tinfoil, and then he took their brains out and grinded that too. I could even hear the mixer from the outside. And screams, too. He wanted to put us in a sack too, once, but luckily we had already left our tinfoil at the ticket-office.
From some point of view, Ubu was a good king, though. He was like Robin Hood, who had been taking the money from the rich and sharing it with the poor. But Ubu didn’t share, because he needed it, too. I’m sure of it, otherwise, why would he have had half of the country massacred?
Of course, I knew he was doing this as a game, because no matter how he killed everybody, they came back to the stage anyway. Then, he started all over again. Then, when he had been hit in the head with a shoe brush, he had died, but then he came back again.In the end, when the thin boy shot them, they were resurrected, and they went back to the table to whisper to each other again. Even the boy, though I had not expected him to do so.
So they were only playing, but I got a little frightened. The actors played just like they were home alone. They were reckless, they almost took each other’s eyes out, or maybe they did so. They didn’t care about anything. And they made a huge mess. Ubu even splattered a ton of ketchup on the walls. It was nice, but they had acted a little scary. Scary.
But the actor never got scared of themselves. They weren’t even scared of us, even though we were a lot more. Exactly sixteen thousand six hundred and six times as many as them. Back in the old days, at Salzburg the enemy was only ten times as many, but we couldn’t win.
These six overcame a hundred thousand people.
Or I’d rather say that a hundred thousand surrounded to six.
They acted.
They acted upon us.
cszs
Subscribe to:
Posts (Atom)